De ce Pescar Hoinar
Vrei sa stii de ce am ales ca acest site sa se cheme pescar hoinar? Citesti aceasta pagina, deci voi presupune ca raspunzi cu da la intrebarea mea.
Povestea incepe cu multi ani in urma, cand, copil fiind, petreceam vacantele de vara mai mult pe dealurile,vaile, lunca sau albia raului din apropierea satului bunicilor.
Nu era zi in care sa nu fac macar macar 10km de escaladari si coborari de dealuri pentru a pescui cu niste undite rudimentare, prin apele din imprejurimi. Cand spun de pescuit si de undite rudimentare ma refer la 1-2 bete de alun de 2-3 metri fiecare de care era legat cate un fir de nylon de 0,30. Capatul liber al nylonului era trecut printr-un dop de pluta extras prin spargere, din vreo sticla care deja-si servise scopul si zacea prin santuri. La capatul acestui fir aveam legat un carlig de 4 si cateodata chiar mai mare. "Pentru echilibrarea" dopului de pluta, infasuram dibaci niste sarma de cupru, fiind mai "moale", in jurul firului, in asa fel incat cangea mea sa mearga la fundul apei.
Va intrebati ce legatura au toate astea cu pescar hoinar? Asteptati. Va spun imediat si despre pescar hoinar.
Pentru ca padure era din belsug in zona, ma opream acolo pentru a scobi rame, pana ce umpleam o cutie de conserve.
Ei... Aflati ca nu mergeam singur la pescuit. Cu mine veneau si altii, la fel ca mine, dotati cu "scule de pescuit", care mai de care mai de neinchipuit acum. Imaginati-va o ceata de 10 baieti si fete, toti cu betele de alun si 3 metri de fir, dand la caras, cu carlige de 4, la rama. Nu stiu cum se intampla, dar pestele tragea tare si noi intepam - pentru ca asa ne-au spus pescarii mai cu experienta, ca pestele trebuie intepat pentru a-l prinde.
Intepam, si ne miram si noi de ce prindeam - de regula cate un pestisor cat ungia, agatat prin ochi sau burta. Odata am prins unul intepat in fund - Veselia a durat o jumatate de ora - la mine pestele mancase cu fundul.
Cateodata, se intampla sa se opinteasca carligul la fundul apei si sa nu vrea sa iasa sub nici un chip. Batul de alun se incorda si se incovoia ca un semn de intrebare. Copii tipau, care mai de care, indicatiile curgeau valuri. Curgeau si valuri de sudoare. Batul de alun rezista eroic pentru ca era de obicei verde proaspat si nu pocnea. Dupa cateva minute de inclestare carligul parea sa se desprinda de fundul apei si sa plece spre larg - incepea distractia. Batul se indrepta si se incovoia in uralele tuturor celor din jur.
In final ne strangeam toti si admiram ditamai carasul si ne dadea cu parerea: are un kil - ba nu, are doua.
Ajung si la partea de poveste despre pescar hoinar. Eram o ceata de copii fara nici o treaba. Doar jocul ne umplea ziua si pescuitul devenea o pasiune.
Intr-o zi, tocmai cand contemplam cu totii un caras imens tocmai scos din apa s-a apropiat de noi un nene. S-a uitat si el la carasul care dormea frumos pe iarba, ne-a intrebat ce si cum, si de-a cui suntem. Stiti voi, cum decurge o astfel de discutie.
Stiti cine sunt eu? Ne-a intrebat el intr-un final.
Da, cine esti matale?
Eu sunt un pescar hoinar, care umbla pe malurile apelor si pazeste pestii. Sa fiti cuminti. ... Si a plecat.
Mai tarziu, crescand, m-am dotat cu "scule de pescuit" putin mai "profesionale". Intr-o zi, pe malul aceleiasi ape, fiind singur de data asta, s-a apropiat de mine un "nene" - era acel pescar hoinar din copilarie. Era batran acum si parca mai uscat la fata. I-am aratat permisul (vizat) si mi-a urat fir intins.
- Multumesc domnule pescar hoinar - i-am raspuns.
S-a oprit surprins, m-a privit si cred ca si-a adus aminte. A zambit si s-a dus.
Acum mi-aduc si eu aminte - era o zi de mai, cu soare si fara vant. Trebuie sa fi fost cam pe la mijlocul perioadei de prohibitie. Acel pescar hoinar ne-a iertat de mult - eu abia acum mi-am dat seama.
